Serghei Esenin
Ah, voi sănii, sanii! și voi cai, voi cai!
Numai dracul v-a scornit, mișelul!
Peste stepa-n goană cu alai,
Râde pîn’ la lacrimi clopoțelul.
Pretutindeni, prin pustiuri reci
Luna nu-i, nici glas de câini, nici ceață.
Înca n-am îmbatrânit pe veci,
Hai, dă-ți suflet, viața mea-ndrazneață.
Cîntă-n spargul nopții, vizitiu,
Te-nsoțesc de vrei, dar cu tristețe,
Despre ochii umezi care-i știu
Și despre voioasa-mi tinerețe.
Pălăria mi-o pleoșteam ades,
Puneam calul între hulube late,
M-așezam pe-un braț de fân ales,
Și pe urmă, ține-te, măi frate!
Cum mă mai împăunam, zburând!
Și-n tăcerea nopților stufoase,
Gureșa-mi harmonica oricând
Sucea capul fetelor frumoase.
…Totu-i dus. Fugarul a pierit.
S-a schimbat și părul meu și glasul.
De prea mult voios pălăvrăgit
Și-a pierdut harmonica mea glasul.
Sufletul mi-i totuși plin de rost,
Gerul și zăpada-mi saltă țelul,
Fiindcă peste toate câte-au fost
Râde pîn’ la lacrimi clopoțelul.
