Copacul meu cu frunze ponosite
Golește cerul plin de nori și ploi,
Și umple toga sorții cu noroi,
Prin toamnele de doruri răvășite.
Trec vânturi seci prin inimi înghețate,
Recad pe gând iluzii și fiori,
Se-aprind salcâmii-n mugurit de zori
Și sună-alarma-n turnul din cetate.
E mult prea nor pe cerul plumburiu,
Alertă, prin livezile de vânt,
De ploaie albă, gheață și cuvânt,
De dor mărunt și suflet cenușiu.
Alerg spre zid, la postul meu de câine,
Sunt gata să mă lupt c-un hoț de cer,
Cu oastea lui de vorbe și mister,
Cu iarna grea, cu haita lui de mâine.
N-am leacuri pentru vorbele de gheață,
Nici pungi de foc pentru vreun gând pe jar,
Ci doar plaivaz pentru-un poet amar,
Să scrie-un vers dintr-un pustiu de viață.
Un vers în alb, prin stoluri de cuvinte,
E toamnă-n crâng, copacul meu e gol,
Pe ulița cu vorbe-i mult nămol,
Dar drumul sorții merge înainte.
Gheorghe Văduva,
București, 07 septembrie 2014
